Prieteni, în perioada 13-16 februarie are loc a doua ediție a TABEREI si SCOLII de IARNA de la STRAJA (Muntii Vâlcan), eveniment organizat de Secția de Filosofie a Universității din Craiova.

Ediția de anul acesta a Școlii de Iarnă va avea ca temă „Argumentul ontologic în gîndirea modernă” (Descartes, Leibnitz, Hume și Kant), și va programa, de asemenea, o serată dedicată poeziei  lui Goethe.

Veniți să lăsăm zăpada, pădurea, schiurile, sania și ceaiul să ne destindă după măsura felului lor!!!

Participarea este deschisă tuturor iubitorilor de natură și de cultură. Plecarea din Craiova a celor interesați  va avea loc în dimineața zilei de  sâmbătă, 13 februarie la ora 3. (ne întâlnim la intrarea centrală a Gării Craiova începând cu ora 2 si 30 minute).

 

Adunarea pentru Filosofie, Secţia de Filosofie, Universitatea din Craiova

filosofie.craiova@yahoo.com | http://filosofie-craiova.blogspot.com/

Telefon: o754.244.249 sau la 0770937191

[1.Afisul Scolii de Iarna. Straja.2010] [2.Album] [3.Texte.Argumentul ontologic]



«CONSTANTIN RĂDULESCU-MOTRU, REPERE DE GÂNDIRE FILOSOFICĂ»  • CONCURS NAŢIONAL DE FILOSOFIE •

» Aplicant: Colegiul Naţional “George Coşbuc’’ – Motru, Gorj 

» Parteneri: Inspectoratul Şcolar Judeţean Gorj, Colegiul Naţional “Tudor Vladimirescu’’ – Târgu Jiu,  Şcoala Generală “Constantin Rădulescu-Motru” – Butoieşti (Mehedinţi), Universitatea din Craiova, Universitatea „Constantin Brâncuşi” – Târgu Jiu, Casa Corpului Didactic – Gorj              

» Coordonatori ştiinţifici:  prof.dr. Velţan Ileana, prof. dr. Cochină Maria.

» Coordonator proiect: prof. grI Negrea Constantina.                               

» Responsabili proiect: prof. grI Negrea Nicolae, prof. grI.Marin Rodica, prof. def.Filip Flavius.

» Monitorizare: Inspector şcolar general – prof. Paralescu Justin Sebastian, Inspector şcolar de specialitate – prof. Cochină Maria, prof. Popovici Laurentiu – Casa Corpului Didactic, Inspector pentru activitatea educativă – prof. Elena Ion.

» Documentul oficial (cadru, condiţii specifice, regulament, fişa de înscriere): [proiect didactic constanin radulescu motru]

» REGULAMENTUL de organizare: Fiecare cadru didactic, profesor de socio-umane din tara poate participa cu maxim 1 lucrare. Lucrarile vor fi realizate in tehnica de lucru la alegere pe teme filosofice de asemenea la alegere. Acestea vor fi expediate pe adresa Colegiul National „George Cosbuc” (str. Margaretei nr.3, Motru, jud. Gorj, cod 215200) pana la data de 20 mai 2010, data postei. Pe plic se va mentiona: pentru concursul „Constantin Radulescu-Motru.Repere de gandire filosofica”. Pe verso se va nota cu majuscule, in coltul din dreapta jos, titlul lucrarii, numele si prenumele lucrarii, clasa, liceul, localitatea, judetul, numele si prenumele cadrului didactic coordonator. Taxa de participare este de 10 lei care vor fi trimisi in plic impreuna cu lucrarile si fisa de inscriere; in plic se va introduce un alt plic (A5), autoadresat si timbrat pentru expedierea timbrelor. Tot aici se primesc si materiale mai voluminoase ambalate corespunzator; in acest caz fisa de inscriere, plicul A5 si taxa de participare vor fi introduse in colet intr-un plic sau o folie protectoare. Premiile si diplomele de participare se vor acorda de catre juriu. Cadrele didactice vor primi de asemenea diploma de participare.

» Desfasurarea: decembrie 2009 – lansarea concursului national pe www.didactic.ro ; 2-20 mai 2010 - primirea lucrarilor, a fiselor de inscriere si a taxei de participare; pana la 30 mai 2010 - desfasurarea concursului si stabilirea premiantilor; 30 august – trimiterea diplomelor si mediatizarea in mass media.  

» Vă aşteptăm cu drag! 

Prof. Constantina Negrea, CN “George Coşbuc”, Motru

„Zică toți ve vor să zică/ Treacă-n lume cine-o trece;/ Ca să nu-ndrăgești nimică,/ Tu rămâi la toate rece.”

          Condiția geniului eminescian se bazează pe apartenența la galeria inadaptabililor. Prin raportare la condiția umană, acesta, având transpuneri în imaginea dascălului, a magului, a savantului, a filozofului, este „nemuritor și rece”, este izolat, stă „în fereastra susă” și privește „orașul-furnicar”.

           Eminescu adoptă astfel filozofia sceptică a geniului solitar, melancolic și contemplativ, ce trăiește într-o lume mediocră, într-o societate ce nu-i oferă resursele necesare pentru a-și exterioriza profunzimile, după modelul lui Schopenhauer: „Geniul este, prin esența lui, un singuratic. Oamenii geniali sunt prea puțini la număr ca să-și găsească cu ușurință  un egal și prea diferiți de ceilalți ca să le poată deveni tovarăș. Căci majoritatea oamenilor sunt călăuziți de voință, în timp ce la geniu predomină cunoașterea”. (Arthur Schopenhauer – „Despre geniu”).

         Din punctul de vedere al raportării la macrocosmos, geniul se distinge printr-o altă perspectivă asupra spațiului și a timpului.

         Eul eminescian este un eu universal, un eu revelator. Condiția sa este aceea a astrului, a zburătorului himeric ce veghează spațiul și timpul și care sintetizează, esențializează și înalță la dimensiunea arheului omenescul:” Câți oameni sunt într-un singur om? Tot atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul limpede al nopții.”

       „Omul nu are port, timpul nu are țărm. El curge, iar noi trecem”, spune Lamartine. Ei bine, acestei afirmații îi lipsește ceva. În viziunea mea, ea ar suna astfel: „Omul nu are port, timpul nu are țărm. El curge, noi trecem, iar geniul stă și veghează”.

       Pentru Eminescu, timpul și spațiul nu sunt neapărat forme a priori ale sensibilității, așa cum le întâlnim în concepția lui Immanuel Kant. Filozofia kantiană prezintă timpul și spațiul drept condiții a priori, aparținând modului nostru de cunoaștere și sensibilității, lumea exterioară neexistând în afara lor. Eminescu a tradus Critica rațiunii pure, și-a însușit ideea proiecției subiective a realității exterioare, însă pentru el lucrul în sine este voința. În viziunea lui Eminescu, nu întâlnim ideea spațiului și a timpului absolute, în care omul nu e decât o paranteză mecanică, o mașină intercalată. Geniul eminescian trăiește într-un spațiu și un timp relative. Nașterea și moartea universului, macro- și microtimpul sunt văzute din perspectivă titaniană, iar extincția universală trimite la negarea ideii de timp, ca la Schopenhauer.

        Lui Eminescu i se potrivește mai degrabă concepția lui Leibniz: „Socotesc spațiul ca ceva pur relativ, ca și timpul, drept o ordine a coexistențelor, așa cum timpul este o ordine a succesiunilor”.

       Allan Lightman afirma în „Viziunile lui Einstein” că o lume în care timpul este absolut este o lume a consolării. Eminescu este neconsolat, condiția geniului bazându-se pe visio intellectualis, în care omul este în același timp un Deus creatus și un Deus occasionatus.  Conștientizarea dublului naște o altă caracteristică a geniului, care, în spiritul filozofiei lui Schelling, poartă numele de nebunie romantică, în sensul ieșirii din rând, din normalitate. Nebunia este catalizatorul actului creator, arta fiind, ca la Da Vinci, o a doua creație a lumii, prin imaginație. Eminescu definește foarte simplu, metaforic și concentrat actul creator în „Sărmanul Dionis”: „Lumea-i visul sufletului nostru”.

         Diferențierea de semeni, nebunia ca îndrăzneală luciferică și germene al creației, percepția diferită asupra vieții și a morții, dimensiunea umană și cea cosmică transpun geniul într-o instanță a omului superior, osândit la suferință perpetuă, pentru că trăiește într-un prezent etern: „Sufletul călătorește din veac în veac, același suflet, numai că moartea îl face să uite că a mai trăit”.

         Astfel, ideea de prezent etern, filtrată printr-o anume blândețe a pesimismului schopenhauerian (după cum spune Tudor Vianu) determină  evadarea în vis, obligatorie pentru realizarea actului creator, adică înfăptuirea la propriu a universului, în ființa geniului, a Luceafărului nemuritor și rece, îndurând suferința eternă. Nu de moarte îi e frică…geniul se identifică cu omul veșnic, prototip al fiecărui individ uman.

        Gândind, odată cu lectura din creația lui Eminescu, veșnicii astrale și inhalând mereu pulbere de stele, caut să îmi înțeleg propria condiție luciferică, și, din perspectiva revoluționarului înfrânt, izgonit din lumea arheilor, spun cu o oarecare nostalgie față de valorile dobândite în trecut:

„Lucește cu-n amor nespus

Durerea să-mi alunge

Dar se înalță tot mai sus

Ca să nu-l pot ajunge.

 

Pătrunde trist, cu raze reci

Din lumea ce-l desparte

În veci îl voi iubi și-n veci

Va rămânea departe.”

Oana Cristina Marin, Colegiul Naţional George Coşbuc – Motru

• lucrare premiată la Concursul de Filosofie «Constantin Rădulescu-Motru», organizat de Ziua Mondială a Filosofiei, 11 noiembrie 2009, la Colegiul Naţional Tudor Vladimirescu – Târgu Jiu. Prof. coordonator  Constantina Negrea, Colegiul Naţional „George Cosbuc” - Motru.

„Stat rosa pristina nomine, nomina nuda  tenemus” („Dăinuie prin nume străvechiul trandafir,  dar nu mai păstrăm decât numele”) Umberto Eco, Numele trandafirului

        Căutarea sensului vieții este o problemă a filozofilor, dar este în același timp o condiție a definirii identității noastre. Nu pot lansa în privința aceasta o ipoteză, deci voi contopi ipoteza și concluzia: sensul vieții este acela de a căuta sensul vieții. Desigur, și căutarea sensului vieții este, până la urmă, zadarnică, dar ea dă totuși vieții noastre un sens. Ei, bine, când ne dăm seama de acest lucru, chiar pare că totul s-a dus pe apa sâmbetei și ne-am putea petrece viața murmurând continuu cuvintele Eclesiastului: „O, deșertăciune a deșertăciunilor, totul este deșertăciune…”.

       Nu vrem să trăim, căci considerăm asta inutil, nu vrem nici să murim, căci, cel mai probabil, ne e frică. Ne dorim atunci să nu ne fi născut. Bineînțeles, nu credem asta niciunul din noi cu adevărat, căci e clar că ne place să existăm, dacă nu pentru noi, poate pentru ceilalți. Atunci când cădem în stări de depresie și ne dorim moartea, pardon, spunem sau gândim că ne dorim moartea, primul gând care ne fulgeră nu este la ce ni se va întâmpla nouă după ce murim, ce vom simți – că vom cădea în beznă sau că vom arde în eternitate -, mintea noastră e într-un fel programată să ignore sau chiar să nege acest lucru, posibil factor determinant al unei răzgândiri. Nu, prima dată ne gândim la cum se va simți cutare rudă sau cutare prieten în acea situație, punând astfel pe primul loc, fără să ne dăm seama, tot existența noastră.

       Împărtășesc părerea lui Sartre în ceea ce privește existența, și anume că “e aici, în jurul nostru, e noi înșine, nu poți spune două cuvinte fără să te legi de ea și, până la urmă, nu poți s-o atingi”.  Dar asta tot nu o face indispensabilă și, mai ales, neperisabilă, cel puțin în latura ei materială.  Adică, știm cu toții că minus și plus fac tot minus. La fel e și în acest caz. Înainte ce a fost? Inexistență. Acum ce e ? Existență. Apoi ce va fi? Inexistență din nou. Deci, între două mari nimicuri, există ceea ce Gabriel Liiceanu în “Ușa interzisă” numește “morcovul existențial” sau sistemul de iluzii.  După interpretarea mea, “morcovul existențial” se referă la producerea în masă a iluziilor,  motorul traiului nostru, iluzii absorbite în sângele nostru, transformate apoi în dezamăgiri, în sânge ce se varsă și care formează din nou amăgiri – morcovul din povești, acel “stick and carrot” pus în fața măgarului pentru a-l face să alerge. Și omul și-a confecționat “morcovul” în multe forme, reînnoind mereu perspectiva, dar omițându-se mereu pe sine din joc. Mă gândesc la firul de pe fusul moirelor sau al parcelor, care este tors de Atropos, înfășurat de Clotho și tăiat de Lachesis sau la forma șarpelui Uroboros, cel care-și înghite coada, simbol al continuității, al anulării contrariilor, dar și al circuitului închis, al întoarcerii în punctul de plecare, simbol totalizant, dar și izolator.

       Izolarea și alienarea omului sunt, de altfel, temele predilecte ale contemporaneității. Ilustrativă este, în acest sens, viziunea lui Albert Camus asupra străvechiului mit al lui Sisif. Acesta prezintă două alternative. Prima este alternativa suicidului. Omul conștientizează nonsensul vieții, repetiția (sisifică), întreruptă în final de moarte, revoltându-se astfel prin refuzul vieții. Cea de-a doua alternativă presupune un nivel mai profund de înțelegere a lucrurilor și o deschidere mai amplă asupra vieții, vizând descoperirea absurdului și acceptarea existenței limitate, barată, și în acest caz, de o moarte inevitabilă. Criza conștiinței își pune însă amprenta pe existență, iar omul absurd se păcălește singur, încercând să înceteze să explice lumea, străduindu-se să o trăiască.

        Camus îl înfățișează în romanul „Străinul” pe Meursault, ca om revoltat. Revolta, aici, este semănată de indiferență, de o acceptare placidă a lucrurilor, de un nihilism delirant, bazat pe o negație irațională, între formalism și realism: “Astăzi a murit mama. Sau poate ieri.” Meursault propune, astfel, un nou caracter uman, omul revoltat, individ al absurdului. Trăirea personajului se bazează în mare parte pe senzații, universul este aplatizat, iar atmosfera – una de plictis și indiferență. Viziunea lui Camus reliefează o lume, un univers, o existență întâmplătoare. Meursalt nu-și mai pune întrebări asupra sensului vieții.

       O astfel de existență lipsită de sens și acceptată ca atare, din care lipsește însăși întrebarea, nu este însă în firea omului, oricât de alienat ar fi el în contemporaneitate. De aceea ne putem îndrepta atenția spre “soluri” mai fertile din care să răsară existența noastră și care să ne reașeze într-un orizont suprauman, suprapământean, măcar la nivelul programării, fapt ce ar implica ideea predestinării.

            Predestinarea atrage după sine imaginea unui creator-programator, dacă nu un Dumnezeu atotștiutor, implicat continuu în mersul lucrurilor, un kami aflat în apă, în copaci, în mâinile noastre și în destine, măcar un Dumnezeu – simplu creator al unui univers mecanic. Ideea predestinării propune însă aceeași indiferență, de data aceasta una neconstructivă, care nu duce la niciun fel de revoltă, nici în plan social, nici în plan intelectual și nici măcar în plan spiritual, față de o existență deja gândită,  programată.

         Bineînțeles, dacă avem în vedere un Dumnezeu atotputernic, ce privește și judecă fiecare secundă din viața noastră, nu mai putem vorbi de predestinare, din moment ce ni se oferă liberul arbitru. Ei bine, aceasta este principala problemă cu care se confruntă societatea din ziua de astăzi. Aș putea crede că, dacă n-ar exista liberul arbitru, dacă nu ni s-ar oferi posibilitatea de a alege (și e știut faptul că, de la păcatul primordial, omul a ales întotdeauna varianta cea mai proastă), paharul ne-ar părea întotdeauna plin, iar noi, orbiți de mulțumire, fericire, poate chiar de îmbuibare și îndestulare, nici măcar n-am sesiza jumătatea goală, agresivitatea umană ar fi temă de film slab, bolile ar fi eradicate, ar exista peste tot numai iubire de semeni, toți am purta flori în păr și am intona imnuri de slavă, așa cum ne-a lăsat Dumnezeu.

         Eu nu pot crede însă într-o astfel de imagine a unui posibil paradis terestru, deoarece nu pot concepe frumusețea lumii în absența imperfecțiunii. Cred că tocmai imperfecțiunea face lumea aceasta perfectă. Ca niște neofiți, suntem mai întâi inițiați în profan, pentru ca apoi – dacă avem antene pentru așa ceva – să fim lăsați să descoperim singuri sacrul: Calea, Adevărul și Viața. În nuvela sa “La țigănci”, Mircea Eliade, pornind de la ideea camuflării depline a sacrului în profan în viața omului contemporan, îl propulsează în prim-plan pe Gavrilescu, un ins banal, care nu sesizează că viața sa este o inițiere în moarte sau că se plasează continuu în orizontul miturilor camuflate în realitate, rămânând tributar obsesiilor sale cotidiene. Ne-ar trebui antene prin care să receptăm și acest semnal și să ne recunoaștem, fiecare dintre noi, într-o astfel de ipostază – să primim mesajul lui Gavrilescu, al îngerului-mesager Gabriel, decăzut și prin nume din cerurile de altădată (Gavril-escu).

        O lume a arhetipurilor creează și mult-cititul scriitor Paulo Coelho, care, având în vedere ipostaze ale feminității, găsește patru inele ale revelației: fecioara –cea care caută în deplină independență, și tot ce învață este rodul capacității ei de a înfrunta singură provocările; martira – care descoperă în durere, în dăruire și în suferință un mod de a se cunoaște pe sine; sfânta –care întâlnește adevărata rațiune a existenței în iubirea fără granițe, în puterea de a da totul fără a cere nimic; în sfârșit, vrăjitoarea, cea care își justifică existența prin căutarea plăcerii depline. Ceea ce spune Coelho nu exprimă doar tipare feminine, căci s-ar putea recunoaște în ultima categorie majoritatea contemporanilor noștri. Câți dintre noi suntem în stare să acceptăm și chiar să îmbrățișăm ideea că suntem reprezentați de ultimul caracter uman, de cunoașterea lumii prin desfrâu, orice fel de desfrâu: fizic, spiritual, intelectual și chiar emoțional? Suntem desfrânați în nihilismul nostru, în narcisismul nostru, în îmbătrânirea noastră precoce, în încălcarea tuturor poruncilor posibile, în graba noastră cea de toate zilele. Emil Cioran are dreptate în privința orbirii noastre:  ”Dacă Dumnezeu a putut afirma că este Cel ce este, omul, dimpotrivă, s-ar putea defini pe sine spunând că este Cel ce nu este. Și tocmai această lipsă, acest deficit de existență trezindu-i trufia, îl incită la sfidare sau la cruzime. Părăsindu-și originile, schimbând veșnicia pe devenire, maltratând viața, în măsura în care proiectează asupra-i recenta lui demență, el se înalță din anonimat printr-o succesiune de renegări ce-l transformă în marele transfug al ființei”.

        Existența își are istoria ei, întrebarea despre sensul existenței își are și ea propria istorie și se poate observa că, pe măsură ce “cădem în timp”, ambele alunecă de la afirmație la negație, de la entuziasm la dezamăgire, de la sens la nonsens. Și atunci, pentru a schimba sensul nemulțumitor al vieții, nu ar trebui schimbat sensul întrebării?

        Nicolae Steinhardt deplasează accentul atâtor întrebări și posibile răspunsuri dinspre “De ce suntem” înspre “cum suntem” și, mai ales, “cum ar trebui să fim”, găsind că existența prin dăruire, după modelul lui Hristos, este soluția prin care omul se redimensionează, construindu-se. Hristos este un cavaler, un gentleman, un nobil, este milostiv, atent, politicos, curajos, predispus să ierte și, mai ales, să acorde încredere (“De-aceea suntem nobili, ca să avem încredere”, spune Tolstoi în “Anna Karenina”). Omul, recomandă Steinhardt, ar trebui să aibă curajul de a-și asuma provocarea, de a accepta paradoxul creștin: “Adevărata libertate este creştinismul. Hristos ne arată calitatea de oameni liberi, de nobili. Dar ne cere efortul (ar spune existenţialiştii) de a fi ceea ce suntem. Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi!”.

       Cum nu am putut găsi o ipoteză mulțumitoare, nu găsesc nici o concluzie. Și atunci urmez drumul șarpelui Uroboros și mă întorc la începuturi și spun: sensul vieții e căutarea sensului vieții. E absorbția, în condiții de deplină conștiență, luciditate, trezie, a atâtor posibile sensuri. Sensul vieții e Calea, e deplasarea pe drumul vieții. Pentru om, Calea e Adevărul și Viața.

       Și, așa cum arată John Wisdom, indiferent dacă viața are sau nu vreun sens, nu este absurd să te întrebi dacă îl are. Prin întrebare, reunifici forma și conținutul, căci altfel… „Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”.

__________________________________

Bibliografie: 1.Camus, Albert – Mitul lui Sisif, Editura RAO, 2006; 2. Camus, Albert – Străinul, Editura RAO, 1993; 3.Cioran, Emil – Căderea în timp, Editura Humanitas, 2003; 4.Coelho, Paulo – Vrăjitoarea din Portobello, Editura Humanitas, 2009; 5.Eco, Umberto – Numele trandafirului, Editura Polirom, 2005; 6. Eliade, Mircea – În curte la Dionis, Editura Cartea Romaneasca, 1981; 7.Liiceanu, Gabriel – Ușa interzisă, Editura Humanitas, 2003; 8.Sartre, Jean-Paul – Greața, Editura RAO, 2005; 9.Steinhardt,  Nicolae– Jurnalul fericirii, Editura Dacia, 1991; 10.Taylor, Richard – Sensul vieții, în Despre sensul vieții, Editura Punct, 2002; 11.Wisdom , John– Sensul întrebărilor privitoare la viață, în Despre sensul vieții, Editura Punct, 2002.

[...] Cu scrisul său agreabil popular, Schopenhauer s-a interpus între Kant şi mulţimea amatorilor de filozofie. Zeci de ani au mers aşa lucrurile printre literaţii europeni cu ambiţie de filozofie; sumedenie dintre aceştia au trăit şi au scris în convingerea că mijlocul eminent pentru a cunoaşte filozofia lui Kant este răsfoirea lui Schopenhauer. Doar acesta însuşi se afirmă cu abilă naivitate ca porte-voix autentic al celui ce întemeiase idealismul critic.

Fireşte, această modă dogmatică a trecut şi pe la noi; şi la noi s-a zis: Kant, adică Schopenhauer. Apoi în detaliu că, în Eminescu, de exemplu în Sărmanul Dionis, învăţăm filozofie kantiană. Cu exactitatea răbdătoare ce-l caracterizează, Călinescu îndreaptă această fundamentală greşeală referitoare la ideologia lui Eminescu. Schopenhauer era om de temperament, înainte de a fi gânditor filozofic; apriorismul timpului se prefăcuse la el în die Wesenlosigkeit der Zeit, ceea ce-i trebuia lui pentru a nega istoria şi a se putea înverşuna asupra nimicniciei vieţii. Fără îndoială: Eminescu înţelegea cum trebuie pe Kant; însă aceasta nu are a face: acolo unde Eminescu îşi nutreşte poezia din filozofie, el operează cu elementele unui panteism spiritualist, care ne aminteşte de Spinoza, de idealismul lui Fichte, de ideologii magice, de credinţe în revenirea aceloraşi forme fenomenale şi în metempsihoză. Eminescu a definit doar poezia: voluptuos joc cu imagini.

Din filozofie, ca şi din orice alt izvor, Eminescu îşi oprea imaginile care-l fermecau mai întâi pe el însuşi. Vis al nefiinţei e universul cel himeric. Vis al nefiinţei este un fel de nonsens, pentru cine ar vrea să ia vorbele acestea drept formulă filozofică.

Dar vis şi nefiinţă ţin de acelaşi conţinut, şi ambele funcţionează ca imagini ale unui acelaşi complex: irealul poate nişte reflexe din nihilismul budist: poetului îi trebuia acumulare de imagini, pentru a da substanţă cât mai densă unui acord de tonuri afective, pentru a înscrie cu o apă tare cât mai concentrată sentimentul irealului. O poemă nu e o expunere coerentă de teoria cunoaşterii. Judicios încheie Călinescu: cunoştinţele de mai târziu şi poate chiar înrâuririle, pe care nu suntem în stare să le dovedim, fiindcă templul a rămas cu zidurile retezate, n-au alterat schopenhauerismul profund al lui Eminescu; în adevăr: cu oricâte abateri, filozofia lui este, în esenţa ei, o variantă, uneori şi mai mult, un comentariu al filozofiei lui Schopenhauer. În total, filozofia teoretică a lui Eminescu este eclectică. Evident, interesul său pentru metafizică, şi prin ea numai, şi pentru teoria cunoaşterii, era considerabil. Fragmente filozofice în versuri şi în proză, din materialul manuscris, întăresc destul acest fapt pe care-l arătase, din capul locului, textul poeziilor publicate. Însă filozofia teoretică a fost pentru dânsul, pe de o parte, izvor de imagini; fundament pentru o morală şi o politică, pe de altă parte. Fără interes, desigur, nu este o cercetare atât de minuţios lucrată ca a dlui Al. Dima, a urmelor de idei şi terminologie hegeliană la Eminescu (în Viaţa românească din 15 februarie 1934), fiindcă Eminescu trebuie să fie, pentru noi, românii, subiect eminent de studiu; şi îndeosebi preţioasă e apropierea pe care o face dl Dima între monarhismul lui Eminescu şi acel al lul Hegel. Hotărât rămâne însă că, în atitudinile strict ideologice, filozofia lui Schopenhauer reprezintă un punct de plecare (Călinescu, pag. 93).

Greşită din principiu este orice încercare de a descoperi un sistem riguros în gândirea teoretică a lui Eminescu. Originalitatea sa ca gânditor stă în chipul cum din această gândire răsar propoziţiile gândirii practice (pag. 89).

O instructivă ilustrare a acestei greşeli de metodă, care consistă în a strânge de aproape textele poetice pentru a scoate din ele o filozofie unitară precisă, ne dă Calinescu în analiza Luceafărului poemul socotit de toţi ca inima gândirii poetului.

După ce enumeră în treacăt câteva din cele mai impresionante explicări propuse de zeloşi comentatori – Luceafărul este arhanghelul Mihail şi Eminescu e un mistic care practică postul şi prevesteşte mişcarea ortodoxistă contemporană; Luceafărul este Neptun stăpânind fundul apelor, un demon acvatic care practică vrăji venerice; Luceafărul este o combinare de Satan-Lucifer cu Orfeu; Luceafărul este Logosul creator; Luceafărul este pământul românesc, iar Cătălina e naţia română Călinescu ne pune sub ochi singura explicare plauzibilă, pe a lui Eminescu: înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.

Despre consacratul pesimism al lui Eminescu, autorul ne propune formula că în poezie pesimismul este invers proporţional cu vârsta. Tocmai în tinereţe, când poetul se agita cu atâta frenezie naţionalistă în vederea serbării de la Putna, şi pe când sănătatea îi era încă bună, pesimismul său îşi dă cea mai completă şi mai grandilocventă expresie. Înţelegem aşa: cu cât înainta în vârstă, cu cât Eminescu îşi consacra mai mult energiile gândirii sale asupra eticii şi politicii, cu atât, fireşte, pesimismul devenea pentru el mai neglijabil şi mai neglijat. În Cezara, ascetismul budist al lui Schopenhauer este uitat, în folosul unui epicureism sădit în primitivitate: pustnicii săi, ca şi Cezara, se răsfaţă goi, în valuri, şi îşi afundă trupul in ierburi şi flori. Din primatul schopenhauerian al instinctului, Eminescu scoate o concluzie răsturnată, hedonistică.

În primatul instinctului îşi fundează Eminescu şi ideile politice.

Şi aici, conştiinţa şi raţionalitatea sunt răul, sunt avocaţii diavolului. Modelul e statul natural al albinelor. Potrivit ierarhiei naturale a instinctelor, politica lui Eminescu se clădeşte pe un materialism sau cel puţin un realism economic. În statul conştient, raţional şi contractual, triumfă minciuna, falsa viaţă de stat şi falsa cultură. În cazul României, această minciună se incarnează în liberali, în greco-bulgărime, hibrizii sterpi şi pernicioşi, fiinţe dezagregate şi căzute într-un individualism distrugător de state; sau, cu o frapantă formulă de spirit regional moldovean: masa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni. Ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris şi rezultatul chimic e un june român.

Acestei pături suprapuse se opune naţiunea autentică cu voinţa ei oarbă de a trăi. Pătura suprapusă este inventatoarea formelor goale de cultură, necesare parazitismului său esenţial, apăsătoare şi distrugătoare pentru singura clasă pozitivă a societăţii româneşti, pentru ţărănime. Astfel se precizează, în esenţă etnică, pentru Eminescu, discrepanţa dintre formă şi fond, semnalată şi criticată de Junimea, cu Maiorescu în frunte. De la anul 1848 începând, scrie Eminescu, românii au pierdut simţul istoric.

Cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut şi fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbi a strămoşilor, instituţiuni nepotrivite cu trebuinţele modeste ale ţăranului dunărean, au înăbuşit frumoasele şi spornicele începuturi ale unei literaturi într-adevăr româneşti, ale unui naţionalism, nu de fraze banale, ci de un cuprins real.

Eminescu îşi îndreaptă deci polemica împotriva tuturor manifestărilor parazitare orăşeneşti: excesul funcţionăresc, proletariatul condeiului, literatura falsă franţuzită, înstrăinată de frumuseţea limbii şi a poeziei populare pe care, toate, el le alipeşte regimului nefiresc al formelor de stat liberale.

Păstrătoare ale spiritului naţional au fost, singure, vorba, şi poezia populară, şi biserica ortodoxă.

Dar în biserică poetul nu vede numai o păstrătoare a spiritului naţional şi a limbii strămoşeşti: ea e şi puterea principală întru armonizarea claselor, armonie care era sănătatea societăţii româneşti în trecut.

Regenerarea şi mântuirea se vor găsi, prin urmare, în mântuirea de liberalism, în apărarea ţării de industrializare şi de capitalism apusean, în eliminarea intermediarului comercial parazitar, în specie a evreului, în degrevarea statului de excesul funcţionăresc, în revenirea la mica industrie din trecut, în total deci, autarhie economică în marginile unui stat agrar. [...]

Paul Zarifopol

__________________________________________

160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 Ipoteşti -15 iunie 1889 Bucureşti)… [biografia] [opera] [org]

TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME [Marin Sorescu]

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii -
“Mioriţa” şi “Luceafărul” şi “Scrisoarea III”.

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus… EMINESCU.

__________________________________________

[Citiţi un interviu inedit cu Mihai Eminescu]

Inspector de specialitate, Prof. dr. Maria Cochină

_______________________________________________________________

update 23 decembrie: Reflecţii dinaintea Naşterii Domnului!

În aceste zile dinaintea Naşterii Domnului, căutăm desăvârşirea marii taine prin care Iisus Hristos a luat chip de om şi s-a născut pentru mântuirea noastră. Nu aş dori să insist prea mult asupra momentului ca atare, pentru că vom avea prilejul să o facem altfel, dar aş dori să amintesc faptul că în singura sa scriere în proză, Rainer Maria Rilke se adresează într-o pagină de mare intensitate unui poet tânăr, căruia îi spune: “Nu ruga pe nimeni să vorbească despre tine, nici măcar dispreţuitor. Şi când trece timpul şi tu vezi că numele tău circulă printre oameni, nu-l lua în seamă! Gândeşte-te: a devenit rău şi dezbară-te de el. Ia altul, oricare, pentru ca Dumnezeu să te poată chema noaptea. Şi tăinuieşte-l de toţi“! Prin urmare, să iei alt nume, pentru ca numai Dumnezeu să te poată chema! Poate că niciodată nu s-a scris ceva mai elocvent împotriva mândriei, primejdia clară, duşmănia vicleană a gloriei, cum o numeşte Rilke. Părinţii Bisericii o numesc slavă deşartă şi o consideră treapta cea mai perfidă în scara descendentă a lipsei de virtute, care aduce după sine toată cohorta de patimi, coborând omul spre iadul neînfrânării şi al păcatului. Dar, oameni buni, poate că nu e totuna a te mulţumi cu o haină modestă şi a nu dori un veşmânt strălucitor, cu a te îmbrăca în lumina lui Dumnezeu, gândind superficial că acesta este un lucru firesc! Atraşi de mii de pofte, unii dispreţuiesc cu uşurinţă poftirea unui veşmânt, dar, în lumina Lui Dumnezeu se îmbracă aceia care o caută neobosiţi prin toate nevoinţele şi se fac fiii luminii şi ai zilei în împlinirea poruncilor. Dacă şi noi avem certitudinea că ne naştem odată cu Mântuitorul, poate că şi cele ce depind de noi sunt legate de faptul că în faţa viitorului, fiecare stăm cu toate acumulările noastre, deci nu numai cu ceea ce suntem prin existenţa noastră conturată de Dumnezeu din materialul pe care l-a folosit pentru existenţa noastră. Chiar dacă ştim că e un fel de a zice „materialul lui Dumnezeu“, gândiţi-vă că începuturile omului sunt în nişte celule care nu se văd cu ochiul liber. De aceea, se poate zice că şi omul e creat din nimic, cum a creat Dumnezeu lumea, deşi nimicul acela nu-i chiar nimic, pentru că e totuşi un punct de pornire, o naştere, un început! E o minune, ceva extraordinar să te gândeşti, ce poate fi în lucrarea lui Dumnezeu un început uman care, de fapt, cuprinde şi alte începuturi, de alţii pornite! Simţim cu nedumerire că e mare tentaţia de a ne erija în învăţătorii altora, că de multe ori, contradicţia dintre fapte şi vorbe este specifică omului căzut în descompunere morală. Unora ne este foarte greu să facem tot ceea ce spunem, tocmai pentru că fapta noastră nu poate cuprinde niciodată intenţiile şi cuvintele rostite. Să nu uităm că Sfântul Pavel ne îndeamnă ca atunci când dorim să fim povăţuitorii altora, să ne uităm către noi, în sufletul nostru, un fel de “cunoaşte-te pe tine însuţi”, cum spunea Socrate. Nu putem trece prea uşor peste adevărul că tăcerea te face înţelept, pentru că tăcerea este, de fapt, ascultare, este lipsă de cuvinte, dar nu şi lipsă de lucrare, iar în desfăşurarea sa ca fiinţă iscoditoare, omul este chemat mai întâi să tacă, să asculte şi apoi să înveţe pe altul. Mântuitorul Hristos, Dumnezeu făcut Om, a tăcut 30 de ani, deşi, ca Dumnezeu, avea multe de spus, iar misiunea Sa, nu a început-o cu o cuvântare stufoasă, în care să expună o ideologie seacă, ci a început drumul către oameni printr-o minune care a bucurat nuntaşii din Cana Galileii. Dacă reuşeşti să bucuri omul prin fapta ta, faci o minune, iar din acel moment, cuvântul tău poate fi ascultat. Cel mai adesea, punem neliniştile pe care le avem în suflet pe seama lumii în care trăim, a condiţiilor dificile cărora trebuie să le facem faţă, a grijilor pe care viaţa ni le induce, fără să vedem că dintotdeauna, situaţia omului pe pământ a fost una precară, că această “trestie gânditoare” a fost mereu ameninţată, fie de natură, prin incendii, cutremure, furtuni, fie de alţi oameni prin războaie, crime şi tot ce mai fac oamenii unii împotriva altora pe pământ. Suntem în vremuri de criză, se fac şi refac guverne, dar, dincolo de orice reflecţie paseistă, simţim că suntem dominaţi de griji şi angoase, iar pentru că am pierdut pacea lăuntrică, am pierdut legătura cu Dumnezeu! Suntem în preajma unei mari sărbători creştine, iar spre deosebire de trecut, când lumea era profund legată de tradiţiile şi religiile moştenite, viaţa religioasă fiind o componentă centrală a vieţii sociale, în zilele noastre omenirea este marcată de secularizare şi de individualismul exacerbat înveşmântat în patima banului. Urbanizarea accentuată, industrializarea, posibilitatea de a duce o existenţă comodă şi liniştită, asociată în mod paradoxal cu spectrul ameninţător al şomajului, respectiv cu lipsa unei siguranţe a zilei de mâine, au produs în fiinţa umană adânci mutaţii, astfel încât, omul de azi se simte pierdut şi copleşit în faţa atâtor schimbări din care se poate naşte altceva decât bucuria Naşterii Domnului!

 

Prof. Vasile GOGONEA @ Gorjeanul

- Bună seara, Tania. De săptămâni întregi aştept momentul acesta, în care să-ţi spun cine sunt şi în care să-mi povesteşti cine ai fost. Probabil te întrebi de ce mă aflu aici. Sau mai degrabă, vrei să ştii cum ai ajuns tu în această situaţie.

            Eu o priveam confuză în oglinda fisurată ce îi înfăţişa chipul palid şi fruntea acoperită de bandaje. Nu îmi era teamă, de fapt nu simţeam nimic. Era un imens vid ce se extindea în interiorul meu, anulându-mi materialitatea  până la contopirea cu neantul.

            -Apropie-te! Priveşte-mă şi analizează-mă prin pupilele-ţi dilatate. Spui că nu mă cunoşti? Învaţă să vezi, caută-mă în propriile-ţi abisuri!

            -Poate că nu vreau. Nu vreau să trăiesc, să mor, să te privesc, nu vreau să ştiu cine eşti.  Tot ce îmi doresc este să pleci. Îţi promit că nu voi privi în urma ta, că nu mă voi gândi niciodată la tine.

            Eu…eu nici măcar nu ştiu despre cine vorbesc atunci când spun “eu”. M-am aplecat uşor, lăsându-mi mâinile subţiri şi albe să atingă pereţii albaştri precum nucleul atomului din centrul Pământului. I-am cerut, căzută în genunchi, să plece. S-a îndepărtat uşor, oprindu-se după câţiva paşi pentru a mă privi. O linişte dintr-o altă dimensiune cuprinsese încăperea. Când am deschis ochii, era acolo, în oglinda care-i devenise  complice în încercarea de a mă înnebuni .

            -Bună seara, Tania. Te rog, ridică-te. Numele meu este Tania.

            M-am trezit cu îngrozitoare migrene ce m-au făcut să realizez că durerea este singurul element ce îţi reaminteşte că mai există o picătură de viaţă în tine. O raza de lumină se strecura printre draperiile bleumarin, ajungând la somniferele care zăceau răsfirate pe noptieră, alături de un pahar cu apă. Poate că am dormit ore întregi sau chiar zile. Cu toate acestea, mă simţeam mai obosită că nicicând. Cel mai trist lucru atunci când deschizi ochii, este să te vezi îmbrăţişat cu solitudinea.

            Am regăsit o scrisoare mai veche. Am desfăcut-o cu nerăbdarea unui copil, în speranţa că voi reuşi să descopăr cine sunt: Nazarovo, 2032

            „Te urăsc, te urăsc, te urăsc! De trei ori : „te urăsc!”. Nu îmi cere explicaţii, pentru că n-am să ţi le pot da. De altfel, nu mai înţeleg nici eu ce se întâmplă cu mine, cu lumea, cu Dumnezeu. Nici măcar nu ştiu de ce îţi scriu, ţie, cel pe care l-am aşteptat şi n-a apărut niciodată. Da, pentru asta te urăsc, pentru că te-ai ascuns în tăcere. De acolo, din lumea ta, probabil te amuzi pe seama chinurilor mele, a neliniştii ce îmi înlănţuie sufletul. Sau poate că nici măcar nu ştii de existenţa mea.

            M-am hotărât! De mâine voi urmări timpul, îl voi privi cum se scurge prin unghere, cum îşi aruncă obosit trena cenuşie peste sufletele ce curg în râuri învolburate din care se înalţă munţi de speranţe. Îşi va da seama că este urmărit şi atunci va începe să alerge, privind tot  mai des în urma lui. Iar eu voi fi acolo, simţindu-i răsuflarea grea. Timpului îi este frică de om. Da, îl voi răpi şi îl voi închide chiar în această cameră, legat la ochi pentru a nu-mi putea privi inima. Ziua îmi va povesti cum este să acoperi lumea cu uitare, iar noaptea îmi va cânta melodia eternităţii. Crezi că sunt nebună? Se poate să ai dreptate. Cu toţii suntem nebuni pentru că tânjim după viaţă, după timp, după Dumnezeu, dar nu vedem că de fapt vorbim despre un singur lucru : Nimicul.

            Este ciudat. În fiecare noapte îţi scriu câte o scrisoare pe care sfârşesc prin a o aşeza într-un sertar în care fermentează temeri. Nici măcar nu înţeleg de ce mă străduiesc atât în a-mi aşterne sufletul pe o hârtie care se va pierde printre celelalte. Poate pentru că încerc cu disperare să scap de el. Sufletul doare. Când te trezeşti doar tu cu tine, îţi dai seama că nu mai poţi trăi astfel. E ca şi cum ai alătura apa şi focul. Cel din urmă ori va fi stins, ori va evapora apa.

            Nici nu ai idee cât îmi este de frică.

            Nu sunt eu aceasta care îşi aminteşte evenimente niciodată trăite, locuri nicicând vizitate, oameni necunoscuţi. Îmi amintesc viaţa altcuiva, dar cu greu îmi pot aminti despre adevăratul meu trecut. Totuşi simt. Simt acest Ceva care mă îndepărtează de mine însămi, care ţipă şi se zbate cu sălbăticie pentru a pune stăpânire până şi pe cel mai inocent gând. Gând, gânduri, gândire…nimic nu mai este al meu, nimic nu mai izvorăşte din mine. Sunt ca un templu devastat de veacuri, în interiorul căruia altcineva şi-a găsit adăpost. Mi-a mai rămas doar conştiinţa, dar până când?”

            Tot ce ştiu este că s-a întâmplat ceva care m-a îndepărtat de lume şi de mine însămi. Am uitat multe, am uitat totul, însă într-un abis al sufletului meu, amintirile se găsesc în stare intactă, eu am rămas aceeaşi. Sunt şi nu sunt eu.

             Îmi plac numerele impare. Ma pasionează chiar. Îmi place frigul, acel frig pe care îl trăieşti cu toată fiinţa, care-ţi străbate aorta, revărsându-se în venele mult prea înguste pentru misterul purtat de el. Îmi place noaptea. Îmi plac tăcerile care ţipă. Îmi place să fumez. Îmi place să fac dragoste. Îmi place Chopin şi cel mai mult, îmi place să mă gândesc la moarte. Sfârşitul acesta de toamnă cu cerurile lăcrimânde nu reprezintă altceva decât sinuciderea Universului. Am rămas bacterii pe un cadavru în descompunere.

            De la o vreme, am început să-mi reamintesc tablouri ale trecutului meu.  Degetele-mi lungi şi subţiri poartă povestea serilor de mai în care pianul era singurul ce ştia să redea într-un mod original sentimentele ce îmi invadau fiinţa. Privindu-mi gâtul, realizez că niciodată nu am putut purta bijuterii, deoarece le-aş fi pierdut în mai puţin de o zi, cum s-a întâmplat şi cu talismanul în formă de şarpe oferit de bunicul din partea mamei atunci când am împlinit opt ani. Uitasem, însă,  cum este să-ţi treci mâinile prin păr. Nu mi-am mai descoperit capul de câteva săptămâni, poate chiar luni. Am uitat de timp şi el de mine. Nu ştiam cum va fi, ce reacţie voi avea, dar nu mai puteam fugi. Trebuie să ne înfruntăm temerile, trebuie să ne înfruntăm pe noi înşine pentru a ne putea elibera. Părul roşcat, crescut asimetric, îmi amintea de ziua în care mă întorceam nepăsătoare spre casă, când, trecând pe lângă un cuplu de bătrâni, i-am auzit spunând înfricoşaţi că mai este puţin timp. Atunci nu mi-am dat seama. Nu am înţeles. Puţin timp până la ce? Când am ajuns acasă, mi-am aprins o ţigară, apoi o alta…şi încă una, până când un zgomot puternic a destrămat paradisul în care trăiam. M-am trezit într-o încăpere semi-obscură cu dureri groaznice care îmi măcinau fiinţa. Mi s-a spus că sunt norocoasă. Tocmai suferisem un transplant de creier. Nu am reuşit să aflu decât că avusese loc o explozie. Clădirea în care locuiam fusese complet distrusă. Probabil nu voi şti niciodată cine a fost donatorul. Poate un bolnav incurabil.

            Îmi este teamă să privesc în oglindă, dar găsesc că mi-au rămas urme. De altfel, mă aşteptam. Părul nu acoperă în totalitate cicatricele. Le văd, le simt peste tot. Îmi este teamă să dorm, să nu mă rănesc în timpul somnului. Am avut un coşmar în care mi se desfăcuse operaţia. Creierul acela mă privea insistent, râdea în hohote. Vrea o viaţă. Şi eu vreau una. Luptăm pentru aceasta pe acelaşi front- corpul meu. Am obosit. Trebuie să dorm. M-am săturat de somniferele al căror număr sporeşte zilnic. Nici măcar ele nu mai au forţa necesară pentru a-mi vinde mirajul evadării din realitatea aceasta obositoare. Lumea mea s-a transformat într-un Macondo cuprins de insomnie. Oare voi uita şi eu cine sunt? Nu. Mi-a rămas conştiinţa. Dar până când?

            Da! Astăzi o voi lua de la capăt. Am decis că nu mai pot trăi astfel, într-o moarte continuă. Am spart oglinda în care n-am avut niciodată suficient curaj pentru a mă privi cu adevărat şi am dat la o parte draperiile ce nu lăsau lumina să pătrundă în camera aproape goală. Mă despart cu uşurinţă de tot, pentru că n-am avut niciodată ceva şi plec. Nu ştiu unde, dar plec. Am un singur scop: acela de a răpi timpul. Nu iau nimic cu mine, decât un creier străin şi o inimă confuză.

            Strada apare pustie. Pe trotuare nu se observă nici urmă de trecător. Cerul ţipă îngrozit, fără ca cineva să-l audă. Avioane se pierd în orizonturi întunecate. Orologii silenţioase vestesc vremea celui de-al III-lea Război Mondial. 

 

Eglantina Becheru, CNTV – Târgu Jiu,

http://madalinaeglantina.blogspot.com/

Motto: Ars longa, vita brevis…

Una dintre cele mai vechi credinţe ale oamenilor a fost că ceea ce se petrece în natură şi chiar destinul umanităţii, sunt dictate de o autoritate supranaturală. Pentru antici, această autoritate era reprezentată de zei, ce dispuneau de oameni într-un mod analog  celui în care stăpânul dispune de scalvul său : acesta poate încălca poruncile primite, dar va fi pedepsit pentru aceasta.  Cu timpul, însă, într-o lume în care totul este într-o perpetuă schimbare, aceştia au fost înlocuiţi de autoritatea supranaturală pe care o numim Dumnezeu.

Zilnic descoperim adevăruri care se anulează reciproc şi înaintăm inexorabil în obscuritatea universului. Suntem, fără îndoială, sclavii cunoaşterii. Setea de a poseda secretul ce stă la baza acestei lumi ne domină sufletele chinuite de veacuri. Eternul dimensiunii spirituale a omului este cel care a insuflat materiei aflate în descompunere pe tot parcursul vieţii, aspiraţia spre nemurire, spre cunoaştere. Evoluţia din punct de vedere ştiinţific ne confirmă superioritatea raţiunii umane şi nu de puţine ori, ne face să ne simţim demiurgi atunci când învingem bolile, când explorăm spaţiul sau inventăm tot soiul de elemente menite a ne uşura viaţa. Însă, acest tip de cunoaştere nu este nici pe departe cel care poate alunga solitudinea fiinţelor umane. În accepţia lui Emil Cioran „a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte esenţialul, a te angaja în el, a pătrunde în el cu privirea şi nu cu analiza sau cuvântul”.

Dar cum am putea cunoaşte esenţialul când acesta este reprezentat de însuşi Dumnezeu? Cum am putea să ne înălţăm trupurile într-o eră în care nu ne mai ridicăm  nici măcar privirea spre cer? Cum am putea descoperi ceva în care nu credem „ab imo pectore”, ci dintr-un sentiment de teamă, datorie, etc.?  Ştim totul, neştiind însă nimic. Ceilalţi sunt doar nebuni. Chiar şi Socrate era un simplu nebun ce a lăsat în urmă un îndoielnic „Nosce te ipsum”.

În întreaga dezvoltare a gândirii filosofice, reflecţia asupra cunoaşterii s-a aflat într-o strânsă unitate cu cea asupra existenţei. După unii filosofi, cunoaşterea, activitate teoretică a omului, se opune acţiunii în lume, această problemă cunoscând trei valenţe: problema originii cunoaşterii umane este aceea de a şti dacă ea provine din experienţă (empirism) sau din raţiune (raţionalism). S-a ajuns la conluzia că, dacă esenţa cunoaşterii noastre se dezvoltă odată cu extinderea experienţei şi cu progresul ştiinţei, atunci insăşi forma oricărei puteri de înţelegere umană, deci “principiile” cunoaşterii, sunt de origine raţională şi comune tuturor spiritelor omeneşti (“conceptualismul” lui Kant).

Problema naturii cunoaşterii ne face să distingem diverse forme ale cunoaşterii, îndeosebi pe acelea ce ţin de spiritul fiinţei (ex: comprehensiunea care îl leagă pe medicul clinician de bolnavul său) şi pe acelea ce ţin de spiritul geometric. Primul tip de cunoaştere este cerut in toate “ştiinţele umane” (psihologie, pedagogie, etc.), al doilea tip convine ştiinţelor despre lume. în sfârşit, problema importanţei cunoaşterii noastre este aceea de a şti dacă putem ajunge la absolut şi la cunoaşterea naturii intime a lucrurilor, cum susţine dogmatismul (Platon, Hegel), sau cunoaşterea noastră rămâne limitată la lumea fenomenelor, fără a ne putea vreodată pronunţa asupra celor trei probleme fundamentale: natura materiei, esenţa sufletului omenesc (şi a instabilităţii sale) şi existenta lui Dumnezeu (şi a naturii sale) potrivit agnosticismului (Kant, A.Comte) .

Cunoaşterea, arată Kant, are două rădăcini : intuiţia şi conceptul. Numai din unirea lor poate izvorî cunoaşterea : „ cugetări fără conţinut sunt goale, intuiţii fără concepte sunt oarbe ”, scrie el. Marile teorii ştiinţifice, precum evoluţionismul lui Darwin, teoria relativităţii sau mecanica cuantică, generează noi moduri de gândire, având un puternic impact asupra întregii existenţe umane.

Problematica adevărului este centrală oricărei teorii a cunoaşterii, întrucât ea vizează valoarea cunoştintelor noastre. „ Adevărul este un cuvânt mare şi un lucru şi mai mare… dacă spiritul omului e incă sănătos, inima trebuie să-i bata mai tare ori de câte ori e vorba de adevăr”, scrie Hegel, referindu-se la importanţa acestei probleme. Adevărul este una dintre valorile supreme ale omului, alături de bine şi frumos, evidenţiînd semnificaţia general-umană a cunoaşterii.

A cunoaşte…a înţelege vidul, hazardul, sângele şi omul. A te întoarce la începutul lumii, a fi martorul Big-Bangului, a te cufunda în propriul sine, a privi cu inima, despre al cărei câmp vizual, Cioran obişnuia să afime că este reprezentat de „lume plus Dumnezeu plus neant. Adică tot.” Cunoaşterea ar putea fi scopul existenţei noastre. Însă cunoaşterea nu ar fi posibilă fără un suflet cuprins de chinul îndoielii ce se smulge din tablourile lui Dali şi se pierde  într-un univers în care muzica este filosofie în stare pură.

„Să fie sfârşitul? Sau abia atunci incepi?” (Constantin Noica)

Eglantina Becheru, Colegiul Naţional Tudor Vladimirescu – Târgu Jiu,

http://madalinaeglantina.blogspot.com/

Un puşti de 8 ani, Andrei, un mic geniu în devenire , trăieşte o mare dilemă. Deşi se mândreşte că este român, regretă că România nu arată totuşi cum o descriu poeţii (nu glumesc, chiar aşa s-a exprimat!). Bine, zic, dacă trăieşti aşa cu dezamăgire, cum mai poţi fi mândru? Păi, avem o ţară frumoasă, o limbă frumoasă, avem personalităţi care ne-au făcut cinste (Mihai Viteazul, Hagi etc), pentru că am fost mai tari ca duşmanii noştri şi, în plus, avem drapelul tricolor cel mai frumos – îmi spune căutându-şi preocupat argumentele.

Măi, să ştii că Andrei, atent colecţionar de enciclopedii ilustrate, a atins câteva puncte esenţiale… Cândva am văzut un material promoţional la tv prin care o ţară semideşertică era prezentată drept paradis turistic. Mă gândeam că dacă în acea ţară ar exista o cascadă mică precum cea de pe drumul Petroşani-Voineasa, ar fi fost cu siguranţă prezentată în acel material tv şi, deodată, m-am bucurat că m-am născut în România. Altă dată, uitându-mă pe o carte bilingvă de poezie, mi-am amintit că dor este cuvântul care nu poate fi tradus în nici o altă limbă. Şi, deşi cealaltă limbă dăduse un laureat Nobel pentru literatură, m-am simţit „răzbunat” prin bucuria de a vorbi limba română. În 2006, vara, am vizitat atelierul lui Brâncuşi, din centrul Parisului (Piaţa George Pompidou); gardianul francez de la intrare m-a întrebat surprins de ce vreau să vizitez atelierul: sunteţi profesor, student, artist? I-am răspuns: domnule, sunt român!; încântat, m-a invitat înăuntru refuzând să încaseze taxa de intrare. Şi… nu ştiu când m-am simţit mai mândru că sunt român!…

România mea este exact aşa cum o descriu poeţii? Nu ştiu. Ştiu că sunt foarte multe probleme în România care în alte ţări au fost demult rezolvate. Şi cred că au fost rezolvate mai ales prin patriotism. Acei oameni au fost atât de patrioţi, atât de mândri că aparţin naţiei respective nepermiţând nici unui conducător să-şi bată joc de ea. Aici e problema noastră! Respectul pentru ţară s-a atrofiat atât de mult încât nu ne mai pasă când conducătorii o batjocoresc, obligându-ne să plecăm disperaţi, să căutăm alte ţări unde, culmea!, învăţăm ce e respectul faţă de ţară, învăţăm de la ei să ne mândrim că trăim în ţara lor. Toate acestea în timp ce la noi sunt alese, chiar dacă prin rotaţie, aceleaşi nepricepute măşti. Mai ştiu şi cred că România eşti tu, sunt eu, suntem noi, şi totul începe cu atitudinea noastră faţă de noi înşine şi faţă de visul ce ni-l dorim împlinit.

Celor ce simt româneşte, celor ce mai au curajul mândriei de a fi român, le fac invitaţia de a ne întâlni la Alba Iulia, pe 1 decembrie, acum şi-ntodeauna, aşa, să vedem cu toţii ce tricolor frumos avem şi ce istorii pline de sens îl animă! Andrei cu siguranţă va fi acolo… [articol publicat în revista Impuls - Energetic Nr.1 - Târgu Jiu]

Dorel Şchiopu, Vulcan, HD

Miercuri, 18 noiembrie 2009, la Liceul Teologic din Târgu-Jiu, a avut loc faza pe şcoală a competiţiei „Lumea ta, Afacerea ta”.

În cadrul acesteia elevii, care au fost coordonaţi de profesor Dubaciu Ioana-Maria, şi-au prezentat ideile de afaceri sustenabile, care au demonstrat un bun potenţial de a funcţiona pe piaţă, responsabilitate socială faţă de membrii comunităţii, grijă faţă de mediu şi inovaţie.

Evenimentul a făcut parte din celebrarea Săptămânii Globale a Antreprenoriatului.

“Lumea ta, Afacerea ta” este o competiţie naţională prin care se promovează antreprenoriatul şi conceptul de afaceri responsabile în rândul tinerilor de 16-19 ani. Este un program implementat de Junior Achievement România cu sprijinul Junior Achievement Young Enterprise, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării şi European Commission Enterprise and Industry.

Au fost selectate trei lucrări care vor participa la faza naţională a competiţiei, după cum urmează:

Locul 1: ALFA, Budeanu Daniel, Cămin Bogdan, Nicu Costinel, Uţa Ilie, Vlădăianu Cătălin, 10 A, cu ideea “Veioză din butoiaşe de bere”;

Locul 2: PINK GIRLS, Dragomir Diana, Golfiţă Raluca, Mandocescu Aida, Popescu Floriana, 10C, cu ideea  “Beţişoare şcolare din rezerve pentru pixuri”;

Locul 3: ALWAYS THE FIRST, Cotîrlău Raul, Cottea Roxana, Filiş Iulian, Nedoiu Mihai, 10C, cu ideea “Umbrelă cu lanternă încorporată”;

Membrii juriului au fost: Preacucernicul părinte Andronache Ştefan Cătălin, director adjunct al Liceului Teologic din Târgu-Jiu; Profesor Bărăscu Dumitru; Profesor Deaconescu Amelia; Domnul Cercel Ilie, manager general al S.C. Aslan S.R.L.; Profesor coordonator Dubaciu Ioana-Maria.