PLURILINGVISM ŞI INTERCULTURALITATE | Ionel Buşe

word_cloudÎn 17 octombrie 2010 cancelarul german Angela Merkel la o întâlnire cu tinerii din CDU, la Postdam, proclama eșecul multiculturalismului în Europa, având în vedere, în principal, situația comunităţii turce din Germania. „Multikulti ist absolut gescheitert”, spunea Angela Merkel, sau „Multikulti ist tod”, cum se exprima un alt reprezentant al CDU. La câteva luni, premierul englez David Cameron spunea cam același lucru, accentuând în special eșecul finanțării de către stat a unui multiculturalism care produce izolarea unei culturi de alta, favorizează integrismul islamic şi chiar terorismul. Nicolas Sarkozy considera, de asemenea, că nu dorește islamul în Franța, ci un islam francez, referindu-se, în special, la comunitățile de magrebieni. Poziția lor e împărtășită şi de alte state europene şi chiar la Quebec. De curând şi Belgia a interzis purtarea vălului islamic în spațiul public. Așadar conceptul politic multicultural aplicat în Europa începând cu anii ’80, a eșuat. Comunitățile mari de emigranți nu numai că nu s-au topit în civilizația germană sau franceză, s-au izolat pur şi simplu în ghetourile lor etnice, o mare parte din membrii lor refuzând să mai învețe chiar limba națiunii de adopție. În general, însă, oamenii politici tind să radicalizeze discursul, mai ales în campaniile electorale, iar în perioade de criză caută țapi ispășitori. Democrația nu le interzice, din păcate, să-şi dreneze limbajul, iar creșterea alarmantă a rasismului în Europa, din cauza mai cu seamă a imigrației, le oferă o ocazie suplimentară de a mai aduna niște voturi de la extrema dreaptă. Problema apare însă la nivelul deciziei politice. Vine ea în întâmpinarea intercunoaşterii şi a interculturalității? Are ea o dimensiune pedagogică interculturală? La ce decizii să ne așteptăm în continuare după interzicerea voalului islamic? Este conflictul întreținut artificial, în scop politic, sau într-adevăr, am ajuns deja la o situație limită în care ciocnirea civilizațiilor este iminentă, după atentatele din 11 septembrie, războaiele din Orientul Mijlociu, revoltele arabe etc.? Să-i recitim pe Huntington sau pe Fukuyama? Contradicțiile dintre culturi sprijinite de tradiții religioase vor impune noua ordine mondială sau valorile liberalismului se vor globaliza?

Cultura europeană ca unitate de sinteză Continue reading

Fiinţă şi transcendenţă la Gabriel Marcel # Alin Negomireanu

În încercarea noastră de a înţelege gîndirea filosofului francez, Gabriel Marcel, punctul de referinţă îl constituie lucrarea „Jurnal metafizic”. În demersul pe care îl avem în vedere nu este lipsit de sens să încercăm identificarea principalelor interogaţii instituite în reflecţia metafizică marceliană. Trebuie să avem în vedere care sunt „unghiurile” de unde putem să ţintim o mai bună vizibilitate a modului în care funcţionează gîndirea filosofului francez. De la început trebuie remarcat faptul că ceea ce caracterizează lucrarea „Jurnal metafizic” este faptul că nu impune ultimul cuvânt pentru a încheia discuţiile, şi faptul că nici un titlu nu conduce cititorul acestui jurnal. Din punctul de vedere al formei, lucrarea „Jurnal metafizic” este compusă din însemnări (fragmentare) datate, pe care iniţial, Marcel intenţiona să le utilizeze ca materiale pregătitoare pentru o operă mai mare. Filosoful prezentase, într-o formă concentrată, ideea principală, la care ajunsese treptat în articolul central al operei sale „Existence et objectivité” (Existenţă şi obiectivitate) din anul 1925, care a fost retipărit ca anexă la „Jurnal metafizic”. Gândirea lui G. Marcel gravitează în jurul următoarelor trei teme: angajamentul, corporalitatea şi raportul cu celălalt. Temele esenţiale pe care filosoful le tratează sunt: credinţa şi religia, raportul sufletului cu corpul, cea a deosebirii dintre eu am şi eu sunt, cea a existenţei lui Dumnezeu ca fiind contradictorie, cea a imposibilităţii de a pune problema originii spiritului, cea a afirmării Fiinţei, cea a faptului religios, cea a neliniştii metafizice, cea a ordinii în natură, cea a transcendenţei divine. Există în gândirea marceliană o nevoie neîncetată de a pune o întrebare care-şi aşteaptă răspunsul, astfel încât răspunsul însuşi trebuie să dea naştere unei noi întrebări. Marcel afirmă cu tărie Continue reading

Ştiinţă şi metafizică – Leibniz # Alin Negomireanu

Motto :  „Aşadar, nimic nu e incult, steril şi mort în Univers; nu există haos, nu există confuzie decât în aparenţă (…)” Leibniz G.W. – Monadologia

„Lumea nu mai este, aşadar, decât un imens organism, o uriaşă reţea de interacţiuni şi influenţe reciproce, un organism animat, condus dinăuntru, în dezvoltarea sa ciclică, de o forţă peste tot aceeaşi, veşnic diversificată, care poate fi numită oricum: Dumnezeu, Natură, Sufletul Lumii sau Dragoste”. Georges Poulet, Etudes sur le temps humain

 „Noi simţim că chiar şi atunci când toate problemele ştiinţifice posibile primesc un răspuns, problemele noastre de viaţă încă nu sunt câtuşi de puţin atinse. Desigur că în acest caz nu mai rămâne nici o întrebare; şi tocmai acesta este răspunsul.” Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico – Philosophicus, propoziţia 6.52

 I. Introducere. Leibniz Gottfried Wilhelm ( 1646 – 1716 ) este prototipul eruditului universal: diplomat, jurist, istoric, matematician, fizician şi filosof, fiind numit de Friedrich cel Mare “o academie în sine”.  A fost considerat ultimul geniu universal din istoria lumii, un geniu „care s-a manifestat la fel de strălucit în domeniul filosofiei ca şi în matematică, fizică, logică, jurisprudenţă, istorie, economie şi teologie”[1]. Fiind, în egală măsură „metafizician şi psiholog, matematician şi moralist”, Leibniz este considerat unul din spiritele cele mai cuprinzătoare pe care le-a cunoscut lumea”[2]. De la început trebuie să evidenţiem faptul că viaţa lui Leibniz  „nu are linia simplă şi aspră a vieţii lui Spinoza şi Descartes. Nu este aceea a unui siguratic retras ca să-şi edifice în linişte lumea. Ea se revarsă în sarcini de curte şi în călătorii, în corespondenţă nesfârşită”[3]. Dacă suntem puşi în situaţia Continue reading

Problema morţii la Martin Heidegger # Alin Negomireanu

Cu fiecare clipă a vieţii noastre, ne îndreptăm irepresibil spre propria moarte, şi în acest sens, ne putem întreba, împreună cu Thomas Nagel[1], dacă moartea este „sfârşitul neechivoc şi definitiv al existenţei noastre”, e un lucru rău să mori?. Preocupări pentru problema morţii au existat şi înainte şi după  „momentul Heidegger”, fiind prezentate diferite formulări până în zilele noastre. Despre importanţa reflecţiei asupra problemei morţii se poate spune că nu se va vorbi niciodată îndeajuns, iar prezenţa morţii şi acţiunea sa distrugătoare se poate observa la tot pasul; lucrul acesta făcând din această problemă una din preocupările  eterne ale omenirii, fiind în permanenţă actuală. Înţelegerea morţii pare vocaţia profundă a filosofiei, deoarece de la începuturile istoriei sale, filosofia „a întreţinut un raport distinct cu această limită definitorie a înţelegerii încercând în varii feluri să exprime ce anume este moartea şi cum ar trebui omul să se raporteze la ea”[2].

Filosofia a văzut în certitudinea propriului sfârşit una din modalităţile esenţiale ale înţelegerii de sine, prin faptul ea, filosofia ca raportarea la moarte se numeşte pe sine „pregătire pentru moarte” (μελέτη θανάτου)[3]. Cunoaşterea de sine implică cunoaşterea ca fiinţă finită, ca fiinţă „aflată în orizontul propriului sfârşit”. Înţelegerea limitei care vizează moartea ţine de esenţa filosofiei, fie că s-a văzut în moarte o Continue reading

RAȚIUNE ȘI ESENȚĂ (repere filozofice în opera lui Constantin Brâncuși)

“La umbra marilor copaci nu crește nimic” Constantin Brâncuși

              Constantin Brâncuși, filozof al sculpturii moderne datorită contribuțiilor covârșitoare în înnoirea limbajului și viziunii plastice contemporane, este considerat un “TITAN” al artei, un simbol, o figură memorabilă, un Om care și-a lăsat amprenta ancestral-românească  asupra culturii universale, dar în același timp, a pășit spre orizonturile europene, deschizând României porțile acestora.

           Pășind pe urmele marelui artist, printre capodoperele sale și sutele de documente pe care generațiile anterioare ni le-au lăsat moștenire, vom realiza că numai într-un cadru european aflat în pragul evoluției s-a putut ridica la o altitudine a creației unde numai Shakespeare și Beethoven mai sunt. Însă, la Brâncuși găsim profunzimile spirituale ale existenței umane, căci el reia gânduri despre ființă, eliberând natura de semnificația ei cea mai ascunsă. „Eu aș vrea să creez așa cum respir” – este o mărturie a acestui geniu al sculpturii, de fapt- un ideal, metaforă a unui vis devenit realitate.

Material prezentat de eleva Denisa Marinescu (Clasa a XI-a A, Colegiul Național “George Coșbuc” – Motru) cu prilejui Zilei Filosofiei (GŞI “Constantin Brâncuşi” – Peştişani, 17 noiembrie 2010) Continue reading

Ce este un telepitec?

Este maimuţa de la/din/de televizor. Este ceea ce a făcut era video (a simulării artificiale a realităţii) din noi: maimuţe media, trăitoare în telepitecapitalism. Sub acest concept-percepţie, se condensează-concentrează, critica media realizată de două decenii, de poetul şi eseistul Bogdan Ghiu (n. 1958). Deconstructivist versat al fenomenului media, autorul invită la o critică „ecologică” şi imposibilă a acestei „mari nevăzute” (televiziunea) şi a extensiei sale, „catodul psihic” (televizorul). De ce trăim într-un ev media? De ce am ajuns terminale, relee, amplificatori ai media? Ce ştim despre ce vedem? Puteam sa nu fim ceea ce am ajuns? Sunt chestiuni la care B.G. oferă susţinute, utile şi convingătoare argumente. Capitalismul în care trăim este unul estetico-mediatic, virtualizat, pur semiotic. De acum mediul nostru natural de viaţă a devenit media. „Comunismul mediatic” e noua ideologie sau noua „religie” laică, noul mijloc de control, de influenţare. Continue reading